VA MULTUMIM IN NUMELE DOMNULUI ISUS FIINDCA ATI ALES
SA PETRECETI UN TIMP CU NOI IN INCHINARE
LAUDA ,SLAVA LA ADRESA ACELUIA
CARE NE-A MANTUIT
DOMNUL ISUS !
MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ
A. BIBLIA – CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU
Credem şi mărturisim că:
1. Biblia – Vechiul şi Noul Testament – este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu pentru om, scris prin inspiraţia Duhului Sfânt. El este singura lumină şi călăuză, descoperirea completă a voii lui Dumnezeu referitoare la mântuire, şi singura autoritate pentru închinare şi viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu este desăvârşit. Nimeni nu are dreptul să schimbe în vreun fel conţinutul Cuvântului lui Dumnezeu.
Galateni 1.11-12: „… Evanghelia … nu este de obârşie omenească … ci prin descoperirea lui Isus Hristos“.
1 Corinteni 2.10: „… Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”.
2 Timotei 3.16: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu ...“.
2 Petru 1.21: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt“.
Matei 24.35: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“.
Apocalipsa 22.18-19: „… dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă va scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii“.
B. DUMNEZEU
Credem şi mărturisim că:
2. Domnul Dumnezeu este singurul Dumnezeu viu şi adevărat. El este Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, Susţinătorul şi singurul lor Stăpânitor. El este Atotputernic (Omnipotent), Atotcunoscător (Omniscient), prezent pretutindeni (Omniprezent), Infinit, Veşnic, Neschimbător (Imuabil). El este indivizibil în esenţa, fiinţa şi substanţa Sa, este desăvârşit în toate atributele Sale şi conduce cu suveranitate absolută întreaga Sa creaţie.
Geneza 1.1: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul…“.
Efeseni 4.6: „Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi“.
Fapte 17.24: „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului…“.
Matei19.26: „… dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă“.
Psalmul 90.2: „… din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!“
3. Acest Dumnezeu unic există veşnic în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. AcesteTrei Persoane sunt veşnice şi au în egală măsură aceeaşi esenţă dumnezeiască.
Matei 28.19: „… în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“.
2 Corinteni 13.14: „Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh…“.
Geneza 1.26: „… să facem om după chipul Nostru …“.
4. Tatăl este Duh, viaţă, lumină, dragoste, înţelepciune. El este bun, îndurător, îndelung răbdător. El este transcendent: nu poate fi văzut şi nici pătruns de mintea omenească. Dumnezeu Tatăl poate fi cunoscut prin Domnul Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, şi prin Cuvântul Lui.
Ioan 4.24: „Dumnezeu este Duh …“.
1 Timotei 6.13,16: „… dă viaţă tuturor lucrurilor … singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică!“.
Ieremia 10.12: „… a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui …“.
Marcu 10.18: „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu“.
1 Ioan 4.8: „… Dumnezeu este dragoste“.
1 Corinteni 8.6: „… Dumnezeu Tatăl de la care vin toate lucrurile …“.
1 Ioan 3.1: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl …“.
5. Domnul Isus Hristos este din veşnicie Unicul Fiu născut din Tatăl, Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului.
Domnul Isus Hristos S-a întrupat prin puterea Duhului Sfânt şi S-a născut ca Om prin fecioara Maria, a trăit pe pământ o viaţă de ascultare deplină de Tatăl şi a murit pentru păcatele noastre în zilele lui Ponţiu Pilat, a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi, S-a înălţat la cer şi stă la dreapta lui Dumnezeu mijlocind pentru noi, va veni din nou pentru răpirea Bisericii Sale de pe pământ, pentru judecata lumii şi pentru instaurarea împărăţiei păcii şi a dreptăţii pe pământ. El este Judecătorul celor vii şi al celor morţi.
Matei 16.16: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!“.
Coloseni 1.15: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea“.
Luca 1.32,35: „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; … va fi chemat Fiul lui Dumnezeu“.
1 Corinteni 15.3-4: „V-am învăţat … că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi …“.
Romani 8.34: „… Hristos a murit! … a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!”
Fapte 1.9,11: „… S-a înălţat la cer … va veni în acelaşi fel …“.
6. Duhul Sfânt, numit şi Duhul lui Dumnezeu, Mângâietorul, Duhul Adevărului este a treia Persoană din Dumnezeire. El a fost de la început, lucrând cu Tatăl şi cu Fiul la creaţie. Duhul Sfânt a inspirat pe autorii cărţilor biblice şi a călăuzit pe prooroci şi pe alţi oameni ai lui Dumnezeu din vechime în vestirea Cuvântului şi în împlinirea unor lucrări ale lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt se primeşte prin credinţă şi cu ajutorul Lui, omul poate înţelege Cuvântul lui Dumnzeu şi lucrările Lui.
Duhul Sfânt pecetluieşte, unge, dă roade şi locuieşte în cei credincioşi pentru a le fi Mângâietor, a le descoperi pe Domnul Isus, a-i călăuzi în tot adevărul şi a-i pregăti pentru întâlnirea cu El.
Ioan 14.16,17,26: „… Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului … Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.“
Fapte 5.3-4: „… ca să minţiţi pe Duhul Sfânt … N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu“.
1 Corinteni 2.11: „… nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnzeu afară de Duhul lui Dumnezeu“.
Ioan3.5: „… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“.
Galateni 5.22: „Roada Duhului, dimpotrivă este dragostea, …“.
Efeseni 1.12,13: „… aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, …“.
C. OMUL
Credem şi mărturisim că:
7. Omul dintâi, Adam, a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, fiind trup, suflet şi duh, în stare de desăvârşită nevinovăţie şi necunoscând binele şi răul.
Omul a fost făcut să supună şi să stăpânească pământul cu tot ce este pe el, cu voinţă liberă şi cu scopul de a-L slăvi pe Dumnezeu.
Geneza 1.26-31: „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră“.
Eclesiastul 7.29: „… Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană …“.
Isaia 4.3,7: „… cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea …“.
1 Tesaloniceni 5.23: „… duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru …“.
8. Omul, înşelat de Diavolul, a ales neascultarea şi astfel a intrat păcatul în lume. Sămânţa păcatului a fost transmisă tuturor oamenilor. Păcatul a rupt legătura dintre Dumnezeu şi om şi produce: pe pământ trudă, suferinţă şi moarte, iar în veşnicie judecată şi pedeapsă veşnică.
Romani 5.12,19: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit … prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi …“.
Romani 3.23: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnzeu“.
9. Păcat este:
- orice încălcare a Cuvântului, voinţei şi poruncii lui Dumnzeu;
- orice fel de faptă care întinează trupul, sufletul şi duhul.
Romani 6.23: „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică …“.
Evrei 9.27: „Şi după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata …“.
1 Ioan 3.4: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege“.
Romani 1.27-31: „...tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase …“.
Galateni 5.19-21: „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările …“.
1 Corinteni 6.9-11:„Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpăreţii nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu. „
10. În calitate de creatură, şi ca fiinţă morală şi raţională, omul este răspunzător înaintea lui Dumnezeu de orice gând, vorbă şi faptă.
Psalmul 50.21: „Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra, şi îţi voi pune totul sub ochi!“.
Matei 12.36: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit“.
Romani 14.12: „Aşa că fiecare dintre noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu“.
Fapte 17.31: „… a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate …“.
Eclesiastul 12.14: „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată …“.
11. Toţi oamenii sunt păcătoşi.
Nimeni nu poate scăpa de păcat şi consecinţele lui prin merite, fapte sau binefaceri şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament.
Romani 3.10,23: „… Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“.
Galateni 2.16: „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos Isus, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii“.
D. MÂNTUIREA
Credem şi mărturisim că:
12. Mântuirea este lucrarea prin care Dumnezeu, în temeiul jertfei Domnului Isus, iartă pe păcătoşi, le schimbă din temelie viaţa şi le asigură un loc în cer pentru veşnicie.
Tit 2.11: „Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat“.
1 Timotei 2.3-4: „… Dumnezeu, … care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi …“.
Luca 19.10: „Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut“.
Ioan 3.17: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.“
13. Mântuirea este deplină, desăvârşită, veşnică şi se primeşte prin harul lui Dumnezeu, fără vreun merit din partea omului. Faptele bune, ca şi trăirea unei vieţi sfinte, sunt roade ale mântuirii.
Efeseni 2.8-9: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnzeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni“.
Fapte 15.11: „… suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus“.
Tit 3.5-6: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci … prin Isus Hristos“.
Evrei 5.9: „… S-a făcut pentru noi toţi … urzitorul unei mântuiri veşnice“.
14. Singurul mijloc de mântuire oferit de Dumnezeu tuturor oamenilor este Domnul Isus Hristos, răstignit pentru păcatele noastre şi înviat pentru neprihănirea noastră. El este răscumpărarea noastră şi nu există nici un alt mijloc sau adaos pentru mântuire (obiecte considerate sfinte, ceremonii, practici religioase).
Efeseni 1.7: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său…“
1 Timotei 2.5-6: „… este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi …“.
Romani 3.24: „Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus“.
15. Mântuirea o au toţi cei ce, în mod personal, prin pocăinţă şi credinţă primesc pe Domnul Isus ca Mântuitor şi Domn. Această mântuire săvârşită pe cruce, care se primeşte gratuit, este pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau clasă socială. Cei credincioşi se bucură de siguranţa acestei mântuiri, mulţumind, slăvind pe Mântuitorul şi trăind în sfinţenie ca oameni mântuiţi.
Fapte 10.43: „… oricine crede în El, capătă prin Numele Lui, iertarea păcatelor“.
Fapte 16.31: „… crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta“.
Fapte 13.38-39: „Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise“.
Fapte 20.21: „… pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos“.
Fapte 5.31: „… Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea … pocăinţa şi iertarea păcatelor“.
1 Ioan 2.2: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi“.
16. Pocăinţa care duce la mântuire este schim-barea felului de a gândi cu privire la Dumnezeu, la păcat şi la tine însuţi. Ea presupune recunoaşterea păcatului, părere de rău pentru el, mărturisirea şi părăsirea lui în faţa lui Dumnezeu. Simpla părere de rău pentru păcat (căinţa) fără schimbare, nu este pocăinţă. Pocăinţa reală este întotdeauna asociată cu credinţa prin care vine mântuirea. Pocăinţa este un îndemn şi o poruncă a Domnului Isus şi este adevărată atunci când este produsă într-o inimă sinceră şi cinstită.
Ieremia 3.13-14: „Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincios … întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, zice Domnul“.
Fapte 3.19: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnzeu pentru ca să vi se şteargă păcatele …“.
Fapte 17.30: „Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască …“.
Romani 2.4: „… Nu vezi tu că bunătatea Lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă ?“.
Luca 19.8: „… Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit“.
17. Credinţa este darul lui Dumnezeu oferit oamenilor prin Cuvânt, şi înseamnă primirea de către păcătoşi a harului pe care-L oferă Dumnezeu în Domnul Isus, spre mântuire şi viaţă veşnică. Prin credinţă, primim jertfa ispăşitoare a Domnului Isus şi putere pentru o viaţă nouă. Credinţa îl aduce pe om în părtăşie cu Dumnzeu, credinciosul ajungând Templul Duhului Sfânt. Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu.
Romani 10.17: „Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos“.
Ioan 1.12: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu“.
Ioan 3.36: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa …“.
1 Ioan 1.3: „… părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“.
Ioan 20.31: „… voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui“.
Evrei 11.1: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd“.
1 Corinteni 6.19: „… trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi …“.
B. NAŞTEREA DIN NOU
Credem şi mărturisim că:
18. Dacă un păcătos mişcat de Duhul Sfânt, îşi recunoaşte păcatele, vine la Domnul Isus, şi-L primeşte prin credinţă ca Mântuitor şi Domn, în el se produce lucrarea naşterii din nou.
2 Corinteni 5.17: „… dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă“.
Tit 3.5-6: „El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt“.
Ioan 3.3: „… dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu“.
19. Naşterea din nou pune în evidenţă lucrarea pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi Cuvânt în inima păcătosului, pentru a-l aduce din întuneric la lumină, din moarte la viaţă, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.
Ioan 3.5: „… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“.
Fapte 26.18: „… să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească prin credinţa în Mine, iertarea de păcate …“.
1 Petru 1.23: „… aţi fost născuţi din nou … prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne în veac“.
Efeseni 1.13: „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului … aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt …“.
Iacov 1.18: „… ne-a născut prin Cuvântul adevărului …“.
20. Prin naşterea din nou, păcătosul mântuit primeşte Duhul Sfânt, devenind astfel un copil al lui Dumnzeu, părtaş firii dumnezeieşti, capabil de a trăi după voia lui Dumnezeu.
Efeseni 1.13: „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit.“.
Ioan 1.13: „… născuţi … din Dumnezeu”.
Romani 8.15: „… aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!“ adică „Tată!““.
1 Ioan 3.1: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem“.
2 Petru 1.4: „… ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti …“.
21. Duhul Sfânt încredinţează pe orice copil al lui Dumnezeu că, prin credinţă în Domnul Isus are: pentru trecut – iertarea păcatelor, pentru prezent – izbăvirea de sub puterea păcatului şi puterea de a trăi în starea de copil al lui Dumnezeu, iar pentru viitor – schimbarea trupului stării noastre smerite într-un trup de slavă, asemenea celui al Domnului Isus Hristos, şi locuirea împreună cu El în casa Tatălui.
Ioan 14.26: „… Duhul Sfânt … vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu“.
Romani 8.11: „… Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi“.
Romani 8.9: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi“.
22. Omul născut din Dumnezeu devine un ce-tăţean al cerului şi moştenitor al lui Dumnezeu.
Efeseni 2.19: „… sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu“.
Filipeni 3.20: „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“.
Galateni 4.7: „Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu“.
Galateni 3.29: „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa“ lui Avraam moştenitori prin făgăduinţă“.
Efeseni 1.11: „În El am fost făcuţi moştenitori …“.
23. Prin naşterea din nou cel mântuit devine mădular în Trupul spiritual al Domnului Isus Hristos, Biserica Sa.
1 Corinteni 12.27: „Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare în parte, mădularele Lui“.
Efeseni 5.30: „… pentru că noi suntem mădularele trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui“.
Romani 12.5: „… noi alcătuim un singur trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora“.
F. NEPRIHĂNIREA (ÎNDREPTĂŢIREA) ŞI SFINŢIREA
Credem şi mărturisim că:
24. Neprihănirea sau îndreptăţirea credinciosului este actul divin întemeiat pe moartea şi învierea Domnului Isus Hristos, prin care Dumnezeu declară nu numai iertat, ci şi drept înaintea Lui pe cel ce crede. Nimeni nu poate fi neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin faptele lui proprii şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament.
Neprihănirea este bazată exclusiv pe meritele Domnului Isus Hristos.
Prin neprihănire omul capătă starea după voia lui Dumnezeu, şi numai în această stare are pace cu Dumnezeu.
Romani 3.21-28: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu“.
Romani 5.1: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“.
Filipeni 3.9: „… şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă“.
25. Roada credinciosului izbăvit de păcat este sfinţirea.
Sfinţirea înseamnă curăţirea de păcat, despărţirea de lume şi punerea de o parte pentru Dumnezeu. Orice om întors la Dumnezeu, născut din nou, iertat şi îndreptăţit, este considerat sfânt în Domnul Isus Hristos.
În viaţa zilnică a credinciosului, sfinţirea se realizează prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt. Sfinţirea este lucrarea progresivă a Duhului Sfânt şi a Cuvântului lui Dumnezeu în credincios, prin care este lucrată în viaţa lui o voinţă nouă, care se supune voii lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.
Sfinţirea însemnează creşterea în asemănarea cu Domnul Isus în virtuţile Lui morale şi separarea din dragoste pentru Dumnezeu, de păcat, de lume şi de sistemele religioase care neagă sau aduc adăugiri la Cuvântul lui Dumnezeu.
Romani 6.22: „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică“.
1 Corinteni 6.11: „… dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi …“.
Coloseni 3.12: „Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi …“.
Evrei 13.12: „De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său …“.
Ioan 17.17: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul“.
1 Petru 1.2: „… prin sfinţirea lucrată de Duhul“.
Evrei 13.21: „… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos“.
2 Tesaloniceni 1.11: „… şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, şi orice lucrare izvorâtă din credinţă“.
1 Corinteni 1.30: „Şi voi, prin El sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţe-lepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare… “.
Romani 12.1-3: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre …“.
G. BISERICA (ADUNAREA)
Credem şi mărturisim că:
26. Toţi credincioşii născuţi din nou, începând de la coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii şi până la venirea din nou a Mântuitorului pentru răpirea Bisericii, alcătuiesc Biserica lui Dumnezeu, Mireasa Domnului Isus Hristos, sau Trupul Lui.
Capul Bisericii este Domnul Isus Hristos, Biserica este zidită pe temelia pusă de apostoli şi prooroci, şi care este Domnul Isus Hristos.
Fiecare credincios, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau grad de cultură, născut din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, face parte din Biserică, numită în Scriptură Biserica lui Dumnezeu, Biserica celor întâi născuţi, scrişi în ceruri de Dumnezeu, Biserica Domnului.
1 Corinteni 3.11: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos“.
Matei 16.18: „… pe această piatră voi zidi Biserica Mea …“.
Fapte 2.4,41: „… toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească … în ziua aceea la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete“.
Efeseni 2.19-22: „… sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii … fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. Şi prin El voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu prin Duhul“.
1 Timotei 3.15: „… casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu …“.
Fapte20.28: „… Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“.
Matei 18.20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“.
Evrei 12.23: „… Biserica celor întâinăscuţi, care sunt scrişi în ceruri de Dumnezeu …“.
27. Biserica este un organism viu; ocrotitorul ei este Dumnezeu, izvorul de viaţă este Domnul Isus şi Cel ce-o însufleţeşte este Duhul Sfânt care locuieşte în ea.
Efeseni 5.25-27: „… cum a iubit şi Hristos Biserica … ca s-o sfinţească, … ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană“.
Fapte 9.31: „Biserica se bucura de pace … se întărea sufleteşte, şi cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea“.
Evrei 12.23: „… Biserica celor întâinăscuţi, care sunt scrişi în ceruri …“.
28. Autoritatea în Biserică o are Domnul Isus Hristos prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt.
Domnul Isus este :
- Capul Bisericii;
- Capul Trupului;
- Mire pentru mireasă;
- Temelia şi piatra din capul unghiului pentru clădire.
Coloseni 1.18: „El este Capul trupului, al Bisericii“.
Efeseni 1.23: „… L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui …“.
Apocalipsa 21.9: „… Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! “
1 Petru 2.6-7: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; … a ajuns să fie pusă în capul unghiului“.
1 Corinteni 3.11: „… nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos“.
29. Biserica are menirea de a proslăvi pe Dumnezeu, de a se zidi sufleteşte, de a răspândi Evanghelia, de a sluji tuturor oamenilor şi de a aştepta venirea Domnului Isus.
Matei 28.19-20: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile … şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit … “.
Efeseni 4.11-12: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor …“.
1 Tesaloniceni 1.10-11: „… să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său … care ne izbăveşte de mânia viitoare“.
Galateni 6.10: „… cât avem prilej să facem bine la toţi”.
Iuda 20: „… zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă …“.
30. Biserica Domnului Isus este răspândită pe tot pământul şi este alcătuită din toţi credincioşii născuţi din nou. Biserica locală începe cu doi sau trei credincioşi născuţi din nou, adunaţi în Numele Domnului Isus.
Matei 18.20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.“.
1 Corinteni 1.2: „… către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus … “.
Coloseni 4.15: „… şi Bisericii din casa lui“.
Fapte 10.33: „Acum dar, toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui“.
31. Calitatea de membru (mădular) al Bisericii nu se moşteneşte, ci se primeşte direct şi personal prin naşterea din nou. Recunoaşterea de către Sfatul de fraţi ca membru al unei biserici locale se face pe baza mărturisirii credinţei personale în Domnul Isus, a însuşirii prezentei Mărturisiri de credinţă şi a mărturiei unei vieţi trăite în credinţă, în teamă de Dumnezeu şi în dragoste de oameni.
În biserică, toţi credincioşii sunt fraţi, egali în drepturi şi îndatoriri, indiferent de rasă, naţionalitate, clasă socială, educaţie sau pregătire profesională. În Biserică nu sunt grade ierarhice. Cei ce exercită anumite slujbe sunt slujitori ai bisericii, nu stăpâni care să poruncească.
Matei 23.8: „… Unul singur este învăţătorul vostru: Hristosul, şi voi toţi sunteţi fraţi“.
Matei 28.10: „… duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă …“.
Ioan 20.17: „… ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru …“.
Evrei 2.11: „… Lui nu-I este ruşine să-i numească «fraţi»“.
H. LUCRAREA ÎN BISERICĂ
Credem şi mărturisim că:
32. Toţi credincioşii născuţi din nou pot sluji pe Domnul Isus Hristos în biserică (adunare), în chip cuviincios şi cu rânduială, potrivit cu darul pe care l-a dat Dumnezeu fiecăruia. Darurile sunt recunoscute de cei credincioşi când se manifestă sub călăuzirea Duhului Sfânt.
1 Corinteni 12.4-11: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora … toate … le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte“.
Romani 12.4-5: „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos, dar fiecare în parte, suntem mădulare unii altora“.
33. În biserici (adunări) sunt fraţi care veghează asupra credincioşilor şi asupra bunului mers al lucrării publice. Ei răspund de buna desfăşurare a lucrării de zidire, învăţătură, evanghelizare şi păstorire a sufletelor. Aceşti fraţi îndeplinesc slujba de prezbiteri fără să poarte o denumire specială.
Efeseni 4.11-12: „… El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători …“.
1 Timotei 3.1-7: „… episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii …“.
Tit 1.5: „… să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit“.
Filipeni 1.1: „… către toţi sfinţii în Hristos Isus, care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii“.
Coloseni 1.18: „El este Capul trupului, al Bisericii“.
1 Petru 5. 2-3: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pildă turmei.“.
34. În Biserică sunt fraţi care se ocupă de administrarea şi gospodărirea bunurilor materiale şi coordonarea acţiunilor de binefacere creştină, îndeplinind slujba de diaconi. La astfel de slujbe pot participa şi surorile care au un dar de la Dumnezeu pentru aceasta.
Fapte 6.3-9: „… alegeţi dintre voi … bărbaţi vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune în slujba aceasta. … Ştefan era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari …“.
1 Timotei 3.8-13: „… diaconii … trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult vin, nu doritori de câştig mârşav … să fie bărbaţi ai unei singure neveste …“.
Romani 16.1: „… Fivi, sora noastră, care este diaconiţă a bisericii“.
35. Domnul Isus Hristos este Capul bisericii şi numai El dă în biserică, prin Duhul Sfânt, daruri, slujbe şi lucrări acelora pe care El îi pune să le îndeplinească.
Efeseni 4.11: „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători …“.
1 Corinteni 12.4-6: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dum-nezeu, care lucrează totul în toţi.“.
36. Orice credincios, odată cu naşterea din nou, primeşte din partea lui Dumnezeu şi calitatea de preot care presupune dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus Hristos, fără alt mijlocitor.
1 Petru 2.5-9: „… sunteţi zidiţi ca să fiţi … o preoţie sfântă … voi sunteţi o preoţie împărătească … “
Apocalipsa 1.6: „… a făcut din noi o împărăţie şi preoţi …“.
1 Timotei 2.5: „… este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos“.
Romani 12.1: „… să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească“.
37. Când ne rugăm lui Dumnezeu – Tatăl sau Domnului Isus, în biserică sau acasă, de regulă ne aşezăm în genunchi sau ne ridicăm în picioare, ca semn de respect. Închinarea înaintea lui Dumnezeu este în duh şi în adevăr.
Ioan 10.30: „Eu şi Tatăl una suntem“.
Efeseni 3.14,16: „… Iată de ce, zic, îmi plec ge-nunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos … şi-L rog …“.
Ioan 4.23-24: „… închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; … asftel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi adevăr“.
38. Noi propovăduim jertfa de pe cruce, dar nu facem semnul crucii şi nici alt semn. Nu recunoaştem cultul icoanelor şi nici pe cel al morţilor. Este exclusă închinarea la sfinţi, îngeri sau aşa-zişi mijlocitori.
Fapte 10.26: „Dar Petru s-a ridicat, şi a zis: Scoală-te, şi eu sunt om!“.
Deuteronom 5.8-9: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor.“.
Romani 1.22-23: „S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.“
Apocalipsa 22. 9: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! … închină-te lui Dumnezeu“.
39. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, femeia nu desfăşoară lucrări publice în biserică (adunare) cu excepţia diaconatului şi a lucrărilor legate de educarea copiilor. În serviciile de cult femeia nu se roagă cu voce tare.
Ea se îmbracă în mod cuviincios, iar când este în biserică sau când se roagă îşi acoperă capul.
Femeile credincioase au un rol important în creşterea copiilor, în căutarea sufletelor pierdute, în practicarea binefacerii şi în rugăciunea tainică pentru bunul mers al lucrării lui Dumnezeu.
1 Corinteni 14.34: „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse cum zice Legea“.
1 Corinteni 11.5-6: „… orice femeie, care se roagă sau prooroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei … Dacă o femeie nu se înveleşte, să se şi tundă !“.
1 Timotei 2.9-10: „… femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială … nici cu aur … nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase“.
40. Duminica este ziua Domnului, zi în care a înviat Domnul Isus, prima zi a săptămânii, ziua de odihnă, cugetare şi închinare spirituală acasă, în biserică şi pretutindeni, potrivit practicii primilor creştini care stăruiau în învăţătura apostolilor, legătura frăţească, frângerea pâinii şi rugăciuni.
Nu avem sărbători închinate sfinţilor.
Matei 28.1: „… înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie …“
Fapte 2.42: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni“.
Luca 24.1: „… în ziua întâi a săptămânii, femeile acestea şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt.“
Fapte 20.7: „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor, şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii“.
41. Strângerea credincioşilor împreună în biserica locală ca parte a Bisericii lui Dumnezeu, are ca scop frângerea pâinii (cina Domnului), rugăciunea, zidirea sufletească, învăţarea Scripturilor şi vestirea Evangheliei.
Efeseni 4.12: „El a dat pe unii … în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos“.
1 Corinteni 14.4: „… cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica“.
Marcu 16.15: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia …“.
Efeseni 5.19: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă …“.
42. Adunarea de frângerea pâinii are loc în prima zi a săptămânii (duminica), ca prim act de cult, pentru a lăuda pe Tatăl şi pe Fiul pentru mântuirea săvârşită – frângând pâinea şi bând din paharul cu vin în amintirea morţii Domnului Isus Hristos, până la venirea Lui şi pentru a mărturisi unitatea în Domnul Isus Hristos a tuturor celor mântuiţi de El. Este singura sărbătoare rânduită de Domnul Isus la care iau parte numai cei născuţi din nou, pe care biserica locală îi recunoaşte că sunt credincioşi şi trăiesc o viaţă curată. Cu această ocazie, credincioşii aduc mulţumiri şi laudă Domnului. La adunarea pentru frângerea pâinii, nu se aduc cereri personale şi mijlociri pentru alţii.
1 Corinteni 11.23-28: „… Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea mea. … după cină, a luat paharul, şi a zis: Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El“.
1 Corinteni 10.17: „… că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine“.
Fapte 20.7: „… eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea …“.
Matei 26.26-28: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu … Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: Beţi toţi din el …“
43. Adunările de evanghelizare, de rugăciune, de zidire sufletească, de învăţătură şi adunările cu caracter special pot avea loc şi în celelalte zile ale săptămânii, după cum hotărăsc fraţii sub călăuzirea Duhului Sfânt.
La adunarea de rugăciune, credincioşii după primirea unor îndemnuri din Scriptură, se roagă lui Dumnezeu Tatăl sau Domnului Isus prin Duhul Sfânt.
Adunările de zidire sufletească, de învăţătură şi de vestire a Evangheliei se desfăşoară simplu, după pilda primilor creştini, arătată în Noul Testament. În cadrul acestor adunări, credincioşii cântă toţi împreună Domnului şi spre slava Lui, se roagă, iar fraţii lucrători vestesc Cuvântul lui Dumnezeu.
1 Corinteni 14.26,40: „… Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul dintre voi are o cântare, altul are o învăţătură, altul o descoperire … toate să se facă spre zidirea sufletească … toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială“.
Fapte 12.5: „… Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni …“.
Efeseni 5.19: „… cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti…“.
Fapte 15.28: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă…“.
Romani 15.6: „… pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“.
Psalmul 13.8: „ Cânt Domnului căci mi-a făcut bine”.
Romani 15.5-6: „… pentru ca toţi împreună cu o inimă şi cu o gură să slăviţi pe Dumnezeu”.
44. Potrivit cu învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu reflectată în practica primilor creştini, credincioşii contribuie cu bunurile lor materiale, de bunăvoie şi după posibilităţi, la acoperirea nevoilor altora şi la susţinerea lucrării lui Dumnezeu.
Se strâng daruri de la cei credincioşi după terminarea adunării de frângerea pâinii, respectându-se cuvintele Domnului Isus: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta“.
Se are în vedere ajutorarea săracilor, orfanilor şi văduvelor, amenajarea, construirea clădirilor de adunări şi întreţinerea lor, tipărirea şi distribuirea de broşuri cu caracter evanghelic şi susţinerea lucrătorilor ce se află în slujba Evangheliei.
1 Corinteni 16.2: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare dintre voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui …“.
2 Corinteni 8.2-3: „… bucuria lor … sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie … au dat de bunăvoie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor“.
2 Corinteni 9.6-7: „… cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera … căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu“.
Fapte 11.29: „… au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor …“
Deuteronom 14.29: „Atunci să vină … orfanul şi văduva … să mănânce şi să se sature, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvânteze“.
Romani 15.26: „Căci cei din Macedonia şi Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţi“.
Ezra 2.68-69: „… au adus daruri de bună voie pentru casa lui Dumnezeu … au dat la vistieria lucrării, după mijloacele lor …“.
1 Corinteni 9.14: „… Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie“.
Matei 6.3: „Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta“.
45. Biserica exercită disciplina frăţească asupra credincioşilor. Fraţii veghează unii asupra altora, îndemnându-se la dragoste şi la fapte bune. Abaterile sunt discutate în mod frăţesc, cel care a comis greşala fiind atenţionat în vederea îndreptării. În cazul când după mustrări repetate persoana nu se îndreaptă, biserica poate hotărâ potrivit Scripturii, excluderea temporară pentru pocăinţă şi îndreptare. Disciplina frăţească este o manifestare a dragostei şi nu un mijloc de constrângere sau răzbunare.
Matei 18.15-17: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur … dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, … dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi dacă nu vrea să asculte, … să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“.
1 Corinteni 5.13: „Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela“.
2 Tesaloniceni 3.15: „Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“.
I. FAMILIA
Credem şi mărturisim că:
46. Familia este o instituţie creată şi binecuvântată de Dumnezeu pentru creşterea şi înmulţirea oamenilor, fiind cea mai veche şi cea mai importantă instituţie din lume.
Geneza 1.28: „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: creşte-ţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l …“.
Geneza 9.1: „Dumnezeu a binecuvântat şi … a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul“.
Psalmul 127.3: „… fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El“.
Psalmul 128.3-4: „Nevasta ta este ca o viţă roditoare înlăuntrul casei tale; … aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul“.
Efeseni 3.15: „… din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ …“.
47. Căsătoria este rânduită şi reglementată de Dumnezeu conform Sfintelor Scripturi. Ea este la baza familiei, şi este unirea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, care se hotărăsc să trăiască legitim împreună toată viaţa. Adunările pentru căsătorie se desfăşoară în mod cuviincios, avându-L în centru pe Domnul Isus.
Scriptura făgăduieşte binecuvântarea lui Dumnezeu când aceasta se face „în Domnul“.
Bărbatul este dator să-şi îngrijească, să-şi iubească şi să-şi cinstească soţia, ca pe trupul lui. El este capul femeii şi al familiei.
Soţia a fost creată şi rânduită de Dumnezeu să fie ajutorul bărbatului ei. Ea este datoare să i se supună ca Domnului.
Geneza 2.18-24: „… Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va alipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup“.
Efeseni 5.25,29: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica … îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica“.
1 Corinteni 11.3: „Bărbatul este capul femeii …“.
Efeseni 5.22: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului“.
Coloseni 1.18 „... pentru ca în toate lucrurile El să aibă întâietate”
48. Dumnezeu interzice ca un credincios (o credincioasă) să se căsătorească cu o necredincioasă (un necredincios). Cuvântul lui Dumnezeu nu admite divorţul decât în caz de dovedită abatere de la cinstea căsniciei şi nici trăirea împreună în mod nelegitim (concubinaj).
Recăsătorirea este îngăduită de Cuvântul lui Dumnezeu numai atunci când unul dintre soţi a plecat în veşnicie. Nu se admite recăsătorirea atunci când despărţirea s-a făcut din alt motiv decât cel biblic.
Persoanele divorţate înainte de întoarcerea la Dumnzeu sau părăsite de soţul necredincios (soţia necredinciosă) sau al cărui (soţ) soţie s-a recăsătorit, se pot recăsători.
Biserica nu admite căsătorii între persoane de acelaşi sex.
1 Corinteni 7.39: „O femeie măritată este legată de lege câte vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea; numai în Domnul“.
2 Corinteni 6.14: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi“.
Maleahi 2.16: „Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie“.
Matei 19.6-9: „… ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“.
Evrei 13.4: „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari“.
Exod 20.14: „Să nu preacurveşti“.
49. Dumnezeu a creat pe om parte bărbătească şi parte femeiască cu structuri, poziţii, slujbe şi roluri diferite în familie, biserică şi lume.
Tot ce caută să înlăture deosebirile stabilite de Dumnezeu între bărbat şi femeie constituie o urâciune înaintea Lui.
Geneza 1.27: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său … parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut“.
Deuteronom 22.5: „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău“.
1 Corinteni 11.6,14,15: „… este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă … Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung, pe când pentru o femeie este o podoabă să poarte părul lung?“
1 Corinteni 14.35: „ … căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică“.
1 Timotei 2.9-14: „Femeia să înveţe în tăcere … femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat …“.
50. Potrivit pildei primilor creştini arătată în Noul Testament, părinţii credincioşi îşi botează copiii în familie sau adunare, arătând prin aceasta că se angajează să-i crească în învăţătura şi mustrarea Domnului, pentru a ajunge şi ei la mântuire. De asemenea se botează şi persoanele care, la întoarcerea lor la Dumnzeu, nu aveau botezul creştin.
Botezul creştin se face prin cufundarea în apă, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, sau în Numele Domnului Isus. El se face numai o singură dată şi este expresia hotarului dintre creştinism, pe de-o parte, şi iudaism sau păgânism pe de altă parte, a mărturisirii de credinţă, şi a intrării în casa lui Dumnezeu (nu în familia lui Dumnzeu unde se intră prin credinţă).
Prin botez nu se capătă mântuirea, nu se spală păcatul strămoşesc, şi nu aduce „infuziune“ de har peste persoana botezată.
Matei 28.19: „… faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“.
Fapte 8.16: „… fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus“.
Fapte 10.48: „… a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos“.
Fapte 19.5: „… au fost botezaţi în Numele Domnului Isus“.
Fapte 16.15,33: „… au fost botezaţi ea şi casa ei, … a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui“.
1 Corinteni 1.16: „… am mai botezat şi casa lui Ştefana“.
Galateni 3.27: „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos“.
Galateni 3.26: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus“.
Efeseni 4.5: „Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez“.
51. În familia creştină, copiii trebuie crescuţi în învăţătura şi mustrarea Domnului pentru a ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată şi pe Domnul Isus ca Mântuitor personal.
În biserica locală, educaţia spirituală a copiilor se face în adunările publice şi în orele destinate special pentru aceasta.
Efeseni 6.4: „... pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului“.
Geneza 18.19: „… ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine …“.
Deuteronom 4.9: „… ia seama asupra ta … ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii … fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi“.
Proverbe 19.18: „Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde“.
Proverbe 22.6: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze“.
52. Avortul este omucidere izvorâtă din împotrivirea faţă de voia lui Dumnezeu.
Isaia 66.9: „Eu care fac să nască, aş putea să îm-piedic oare naşterea?“.
Geneza 1.28: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pă-mântul …“.
Exod 20.13: „Să nu ucizi“.
53. Moartea celui credincios este o mutare acasă, la Domnul.
Înmormântarea se desfăşoară simplu. Cu acest prilej se vesteşte Evanghelia şi sunt mângâiaţi cei credincioşi care se despart pentru o vreme de fiinţa iubită.
2 Corinteni 5.8: „… suntem plini de încredere, şi ne place mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul“.
1 Tesaloniceni 4.13,18: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi … mângâiţi-vă dar unii pe alţii…“.
Marcu 6.29: „… i-au ridicat trupul, şi l-au pus într-un mormânt“.
J. VIITORUL ÎN LUMINA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU
Credem şi mărturisim că:
54. Viitorul este în mâna lui Dumnezeu şi ne este descoperit în Sfânta Scriptură.
Apocalipsa 1.8,18: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce Vine … Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor“.
1 Corinteni 2.9-10: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu …“.
Apocalipsa 1.1: „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând“.
55. Domnul Isus va veni din nou ca să-Şi ia Biserica înainte de necazul cel mare şi înainte de arătarea Lui ca Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.
1 Tesaloniceni 4.14-17: „… credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. … şi întâi vor învia cei morţi în Hritos. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună … ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh.“.
1 Corinteni 15.51-52: „… nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi…“.
Apocalipsa 19.11-16: „… s-a arătat un cal alb: Cel ce stătea pe el … avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“.
56. După răpire, are loc judecata de răsplătire a Bisericii. Se judecă umblarea şi lucrarea fiecărui credincios, precum şi ce n-a fost osândit pe pământ. Rezultatul este răsplata (cununi) sau pierderea răsplăţii.
2 Corinteni 5.10: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.“
1 Petru 4.17: „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. … care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? “.
1 Corinteni 3.13-15: „lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Dacă lucrarea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata.“.
2 Timotei 4.8: „… mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da Domnul … şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.“
Apocalipsa 22.12: „Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui“.
57. După ce Domnul Isus Îşi ia Biserica Sa, pe pământ urmează un lanţ de judecăţi din partea lui Dumnezeu pentru acei ce n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Această perioadă – numită perioada necazului cel mare – ţine până la venirea Domnului Isus pe pământ ca Împărat.
2 Tesaloniceni 2.8-12: „… se va arăta cel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici … Arătarea lui se va face … cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi …“.
Apocalipsa 3.10: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă…“.
Iuda 14-15: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, să facă o judecată împotriva tuturor… “.
58. Credincioşii răpiţi la venirea Domnului, vor fi totdeauna cu Domnul. Martirii din timpul necazului cel mare înviaţi, împreună cu cei găsiţi în viaţă la arătarea Domnului Isus ca Împărat, vor împărăţi o mie de ani cu Domnul Isus. Satana va fi legat şi aruncat în adânc pentru o mie de ani.
1 Tesaloniceni 4.17: „şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“.
Apocalipsa 20.2-6: „El a pus mâna pe balaur … Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui … până se vor împlini cei o mie de ani. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul … din pricina Cuvântului lui Dumnezeu … Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani“.
Isaia 65.20-25: „Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele … Nu vor munci degeaba, şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei“.
59. După împărăţia de o mie de ani va avea loc judecata de apoi. Toţi morţii care n-au înviat până la împărăţia de o mie de ani, vor învia pentru judecata de apoi care va avea loc în faţa scaunului de domnie, mare şi alb, pentru osânda veşnică.
Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, există o înviere a morţilor, şi fiecare este pe deplin răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru atitudinea pe care o are faţă de mântuirea pe care Domnul Isus a săvârşit-o şi pe care i-o oferă în dar, prin credinţă. Respingerea jertfei mântuitoare de pe Golgota face ca omul să rămână sub mânia lui Dumnezeu şi astfel trece în veşnicie nemântuit şi vine la judecata de pe urmă a lui Dumnezeu având parte de osânda veşnică – iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, pregătit Diavolului şi îngerilor săi.
Fapte 17.30-31: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte … tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate…“.
Romani 2.16: „… după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, … lucrurile ascunse ale oamenilor“.
Apocalipsa 20.12-13: „… morţii, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise … Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea“.
Ioan 3.36: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“.
Evrei 9.27: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata …“.
Matei 25.41: „… Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui !“.
60. Apoi Dumnezeu va face un cer nou şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.
2 Petru 3.13: „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea“.
Apocalipsa 21.1: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.“.
K. RELAŢIA CU SOCIETATEA ŞI STATUL
Credem şi mărturisim că:
61. În viaţa socială, credincioşii BER respectă legile ţării şi sunt supuşi autorităţilor de stat, potrivit învăţăturilor Sfintelor Scripturi. Ei se roagă pentru binele ţării şi pentru cei înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. În viaţa socială, cei credincioşi sunt pentru respectarea oridinei şi disciplinei, legalităţii şi moralităţii. Ei sunt pentru raporturi de pace şi colaborare între oameni şi între naţiuni.
Romani 13.1-7: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu … de aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. … Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi…“.
Tit 3.1: „Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte să fie gata să facă orice lucru bun“.
1 Petru 2.12-14: „Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca … să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. … Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul“.
1 Timotei 2.1-2: „… înainte de toate să faceţi rugăciuni … pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea“.
Ieremia 29.7: „Urmăriţi binele cetăţii, în care v-am dus în robie, şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei“.
Evrei 12.14: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“.
08 decembrie 2007
Adunarea Generală a Reprezentanţilor
Presedinte Vicepresedinte
Ioan Botgros Emilian Cristescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu